Deschid poarta neagra incununata cu spini. Geme surd. Inaintez cu teama…..e o strada lunga, o strada care ma duce undeva. Norii se sparg deasupra fruntii mele, ma imping, ma fac sa ma simt mica, ma ametesc, ma fac sa zbor. Dupa ce se satura norii sa ma mai chinuie sau ma satur eu sa mai fiu chinuita de ei, inaintez, dar pietrele imi scartie sub pasi si umbra mea le pateaza absurd. Le patez si nici macar vantul nici macar soarele, norii, nisipul, nu poate sa le protejeze. Le patez si ma pateaza…Inspir adanc. Acum sunt mai puternica ! Fac pietrele sa ma tina minte, sa ma viseze noaptea, sa se topeasca sub arsita inflacarata a soarelui de vara, fac pietrele sa suspine...
Ceva ma cheama si nu ma impotrivesc. In stanga bancile sunt aruncate printre tufisuri, iar in dreapta atelierele pictorilor motaie sub patura acida de nori.
Doua umbre… vin inspre mine. Sa fug acum ?Nu fug. Soarele nu ma lasa sa le vad chipurile.Simt o caldura blanda, simt ca cele doua umbre imi zambesc. Ele stiu mai multe decat mine, vor sa ma invete ceva.
De data asta vantul ma impinge din spate, se baga in fiecare suvita din parul meu si le desparte, isi face loc printre degetele mele si ma ia de mana. Se opreste la urechea mea dreapta si imi sopteste: du-te!
Ma duc, umbrele ma iau cu ele.Totul incepe sa se lumineze.Am intrat in cetate. Raman sau plec ? Ma adapostesc in cetatea gandurilor sau bantui printre spinii societatii ?...
